Salut, si bine te-am regasit!
Dupa o perioada de stat pe drumuri, si scormonit (iar) intens in interiorul emotiilor mele , m-am intors, cu dor de scris, in zona productiva.
Printre lucrurile experimentate in perioada ultimelor luni, a fost si cea a ritmurilor diferite intr-o relatie aflata la inceput.
Poate ti s-a intamplat si tie sa cunosti pe cineva, sa incepeti sa iesiti impreuna, si apoi fie tu, fie celalalt, sa luati distanta, in timp ce al doilea ramanea acolo.
Cu cat avem mai tare activate rani de abandon sau respingere, cu atat mai greu este sa ramanem cat mai aproape de a fi obiectivi. Avem tendinta de a accelera lucrurile, incercand sa compensam ceea ce ni se pare noua ca lipseste.
De-a lungul timpului am trecut prin starile astea, si mereu am facut glume, la un interval confortabil de timp, ca eu sunt total defazata in relatii.
Cand eu eram entuziasmata si foarte prezenta, cel pe care il placeam era mai mult sau mai putin detasat, si cand el se convingea ca eu sunt ” The One ” (evident, exagerez, in unele cazuri 
), eu deja nu mai eram emotional acolo.
Si cum la mine emotionalul a fost mereu corelat cu prezenta mea fizica…nu mai eram deloc, de fapt.
Procesul a functionat si invers, bineinteles – nici eu n-am fost scutita de vreunul dintre roluri.
***
Care sunt aparentele avantaje in a ramane detasat?
In mod evident, cand alegem ceva, exista niste beneficii pentru noi in situatia respectiva.
Doar ca de multe ori beneficiile sunt mecanisme de protectie ale noastre, pentru ca in spate avem niste frici.
Asadar, de ce aleg eu sau celalalt rolul de observator detasat?
- din teama de a nu suferi daca ma deschid – pentru ca noi avem tendinta de multe ori sa actionam bazat pe fricile noastre, la modul automat.
Iau experientele anterioare, le setez ca punct de referinta, si presupun ca se va intampla la fel – asa ca ma “protejez” si stau detasat.
Si aici imi vin in minte chestia aia faina pe care Einstein a impartasit-o cu noi:
Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat.
Asadar, cum ar fi sa lasam tiparele vechi deoparte, macar din cand in cand?
- nu sunt sigur ca celalalt e persoana potrivita, si nu vreau sa investesc pana nu sunt sigur.
Dar minimizand investitiile emotionale – presupunand ca fiecare face la fel, cum il mai descoperi pe celalalt, daca nu te deschizi?
Exista posibilitatea sa stau cu o persoana 20 ani, si apoi sa imi dau seama ca s-a schimbat intr-o alta directie decat mine, si nu ne mai regasim.
Exista posibilitatea sa cunosc pe cineva si sa am senzatia ca il stiu dintotdeauna, si sa fie o potrivire care se pastreaza si dupa 40 ani.
Exista orice fel de posibilitate. Asadar, de ce sa ne ingradim posibilitatile?
Cum poti sa te mai bucuri de flori, daca tu ai un zid mare ridicat in fata ochilor tai, ca sa protejezi ce e inauntru de ce e in afara?
- pentru ca imi da senzatia de control – si noi cautam disperati controlul in tot ce ne inconjoara (din frica, pentru ca asa am fost dresati, etc)
Ce urmeaza?
Vorbim aici de situatii diferite, in care:
1. Tu esti observator detasat, si celalalt e foarte “prins”
Capcana cea mai des intalnita e ca, nedeschizandu-te, nu il vezi pe celalalt si celalalt nu te vede pe tine.
Nu poti sa construiesti conexiune printre crapaturile zidurilor de rezistenta.
Si cand, intr-un final, decizi ca e sigur sa te deschizi, celalalt e posibil sa nu mai fie acolo sau sa nu mai fie dispus sa iti fie alaturi.
2. Tu esti cel “in”, iar celalalt e in pozitia de observator detasat
Prima tendinta, daca fricile tale (abandon, respingere, etc) sunt activate puternic, e sa dai mai mult, ca sa umpli spatiul. Apare nevoia de a ii arata celuilalt ca meriti sa fii iubit.
Cu timpul, daca nu primesti raspuns – si in cele mai multe cazuri nu vei primi atunci cand il cauti insistent (pentru ca rolurile sunt mereu echilibrate, asa cum povesteam AICI , dezamagit ca nu primesti inapoi ceea ce crezi tu ca investesti, te retragi cu frustrari.
A doua varianta – daca ti-e teama ca ai putea fi ranit, sau din orgoliu (“cum sa dau eu mai mult, cand lui/ei nu ii pasa”) e sa te retragi si tu in pozitia de observator.
3. Ambii parteneri sunt observatori in relatie
Dupa cum vad eu lucrurile, e ca in bancuri :
– Ce fac 2 observatori cand se intalnesc?
– Observa – si nimeni nu mai construieste. 😛
***
Cum procedezi?
Ceea ce e clar de la inceput e ca tu poti doar sa te schimbi pe tine.
Cu cel de alaturi, poti comunica deschis – si e alegerea lui / ei ce face mai departe. Suntem oameni maturi (teoretic) – deciziile sunt ale noastre.
La modul ideal dai si nu astepti nimic in schimb pe tot parcursul relatiei – chestia aia cu iubirea neconditionata.
Nu stiu despre altii, dar eu inca nu am ajuns la nivelul asta in relatia de cuplu – desi imi este mult mai usor in celelalte interactiuni.
Am redus clar lista de asteptari, am invatat sa imi gestionez singura emotiile, dar la un moment dat am inca ceva asteptari (gen “nu, nu poti sa dispari 6 luni, fara sa dai vreun semn, si sa te astepti sa ma gasesti ca o floricica zambitoare in acelasi ghiveci ” ).
Sunt si aici scheme intregi in spate – cu iubirea neconditionata si conditionari si asteptari, dar o sa revin cu ele in alt articol – nu as vrea sa fac din acesta roman 😉
***
- Esti atent la diferenta intre a doza / a dansa vs a fi observator detasat.
O idee care imi place e ca interiorul nostru si relatia cu cei din jur sunt precum niste dansuri.
In noi, dansul e intre roluri – zoom in si zoom out.
Una dintre cele mai puternice abilitati pe care ti-o construiesti in viata asta e aceea de a jongla cu rolurile si de a face cat mai fluid trecerea de la unul la altul.
Sa nu ne identificam intru totul cu 1-2 roluri si sa ramanem fixati pe pozitie e esential – pentru ca viata are infinite oportunitati pentru noi, pe care ni le serveste in forme cat se poate de diversificate.
Dupa cum ne spunea prietenul Darwin:
Nu specia cea mai puternică sau cea mai inteligentă supravieţuieşte. Ci aceea care se adaptează cel mai bine la schimbări.
Cu celalalt – dansul consta in a da si a lasa spatiu sa primesti.
Pas inainte si pas inapoi. Dai din plin, nu din lipsa sau din nevoia de a iti completa golurile.
Dai pentru ca iti e drag sa dai, si te opresti cand simti ca dezvolti frustrari pentru ceea ce (nu) primesti.
Cu celalalt – dansul devine cu adevarat armonios cand amandoi se deschid , si se completeaza.
Si antrenamentul pentru dans e comunicare constanta – cu mine/ tine si celalalt.
- Daca te linisteste, seteaza-ti un timing.
Da-ti 1-2 luni sau cat iti e tie confortabil, in care:
– sa te deschizi fara teama,
– sa dai fara prea multe asteptari,
– e obligatoriu sa comunici cu celalalt, chiar daca el /ea nu e la fel de receptiv in a se deschide.
***
Rolul temporar de observator are si avantajele sale, deloc de neglijat:
- vezi poza mai mare, ai o vedere de perspectiva asupra relatiei si asupra ta (tipare, frici, goluri pe care ti le ceri acoperite din afara).
- te desprinzi din zona de control – nu vrei ca lucrurile sa fie neaparat in felul tau, ci te bucuri si esti curios de modul in care Universul ne poate surprinde.
***
Ca o concluzie de final, doar TU alegi ce faci.
Totul e sa sa tii cont ca nu e nimic ce nu se rezolva cu comunicare, prezenta si constienta.
Eu una aleg sa risc, desi am fost de multe ori catalogata drept naiva.
– Aleg sa ma deschid, pentru ca o viata fara emotii – confortabile sau nu, e traita degeaba.
– Aleg sa ma deschid, pentru a ii lasa celuilat spatiul sa se deschida.
– Pentru ca nimeni nu urmeaza sfaturi, rugaminti, amenintari, constrangeri, presiuni – urmeaza exemplul.
– E mereu mai relevant ce faci tu, nu ce spui / ceri / pretinzi tu.
***
Tu cum procedezi in situatiile in care lucrurile nu par sincronizate la inceput de relatie?
