Atașamente, amânare, frici – cum ne sabotăm singuri (I)

amanare-fuga-perfectionism-autosabotare
Salut și bine te-am regăsit! 
Cum a fost luna ianuarie pentru tine? Ai inceput anul in forță?
În ultimul meu articol (dacă nu l-ai citit încă, îl poți găsi aici) îți povesteam despre cum putem încheia o etapă și cum să începem o etapă sau un proiect nou.
Menționam atunci că, de multe ori, deși avem un vis care ne animă și realizăm că viața noastră ar fi total diferită dacă am pune acel vis pe picioare, ceva parcă ne împiedică să o facem.

Amânarea proiectelor importante

În luna decembrie îmi propusesem să lucrez cat mai mult timp la noua mea carte, pe care eram foarte nerăbdătoare să o fac să prindă viață. Este o carte care îmi e extraordinar de dragă și, din ceea ce am mai povestit despre ea, sunt convinsă că va fi foarte binevenită. Totuși, deși știu tot ce vreau să includ în ea, titlul este și el pregătit, structura este gata, am scris o bună parte din ea, parcă nu reușeam în niciun fel să mă mobilizez să o duc la capăt.

Acela a fost momentul în care mi-am reamintit o recomandare făcută acum cativa ani de Daniel Zărnescu. Ne-a povestit despre niște cărți care pe el îl ajutau în momentele de blocaj, atunci când voia să ducă ceva la capăt și nu-și găsea resursele necesare să o facă. În decembrie am citit toate trei cărțile. Mi-am dorit atunci să împărtășesc diverse citate și idei care mi-au plăcut  cu cei dragi mie. Am ales totusi să nu postez unu-două rânduri, gandindu-ma că este mult mai util să scriu un articol detaliat pe această temă. 
Dacă și tu întâmpini situații în care vrei să faci ceva, eventual ceva important și de suflet pentru tine, dar totuși amâni pentru că apare mereu altceva mai urgent sau din orice alt motiv, articolul acesta este pentru tine.
M-am întrebat adesea care e motivul pentru care amânăm lucrurile care sunt cu adevărat importante și valoroase pentru noi.
Scuzele sunt multe. Realitatea este că, din păcate, intră în acțiune lipsa de încredere în noi înșine, raportarea la cei din jurul nostru și la ce ar gândi și crede despre noi, frica de a nu fi respinși de ceilalți dacă nu facem lucrurile suficient de bine (dupa niste criterii nu foarte clar definite).
Așa ajungem maeștii în autosabotare, dărâmându-ne planurile încă dinainte de a le începe.

Cum facem asta? 

Ne sabotăm:
➔ sărind de la un lucru la altul, fara directie, intentie clară și atentie pe ceea ce vrem cu adevarat, 
➔ găsind moduri creative de a amâna și de a fugi,
➔ renunțând la oportunități din teamă sau pentru că nu le mai zărim,
➔ folosindu-ne de scuza că nu avem timp sau că e altceva mai urgent de făcut,
➔ spunându-ne că nu avem acum resurse sau
➔ că așteptăm momentul potrivit, în care să fim mai buni și să reușim să facem lucrurile perfect, dacă se poate.
Subliniez urgent, nu important. Asta devine una dintre marile capcane ale noastre, “fericiții” oameni moderni și veșnic ocupați – faptul că uităm să facem diferența între cele două.

Amânarea și oportunitațile

Săptămâna trecută îmi propusesem să-mi golesc laptopul de toate informațiile. Dădea semne de anul trecut că se pregătește să iasă la pensie și simțeam că ar trebui să mut tot până duminica trecută.
Bineînțeles, nu am făcut-o. Ba aveam altceva mai important de făcut, ba voiam să iau datele și să le sortez și împart pe categorii, ceea ce din nou nu aveam timp.
Perfecționismul meu mi-a pus bețe în roate, din nou, ca să-mi reamintească niște lecții.
Miercuri a venit și lecția, în momentul în care laptopul meu a început să facă precum o râșniță de cafea pus în funcțiune. După multe încercări, rugăciuni și promisiuni, am reușit să-mi copiez datele pe hardul extern, în safe mode – varianta de urgență. Universul mi-a arătat, prin mesagerul lui modern de care eu eram dependentă, ce înseamnă să amâni lucrurile care ar trebui făcute. Mai mult, am luat-o ca pe un semnal, eu simțind că termenul limită era duminica ce tocmai trecuse, și pe care eu nu-l respectasem.
Asta m-a pus serios pe gânduri. Oare câte lucruri importante, câte oportunități, câte șanse am ratat pentru că am amânat, pentru că am pus lucrurile urgente in fața celor importante, pentru că nu am știut să respect prioritățile?
De multe ori spunem că, dacă am fi știut, am fi făcut altfel. Eu am fost dovada clară că nu este așa. Am convingerea că cei mai mulți dintre noi știm, intuim sau deducem lucruri. Dacă stăm să ne gândim și punem lucrurile cap la cap, ne este clar ce avem de făcut. Totuși, pentru că este mai comod și mai călduț să stăm în ceea ce se numește zona de confort, pe care eu numesc zona de obișnuință, alegem să ignorăm toate aceste semne.

Atașamentele ne fac să pierdem oportunități

La două nopți distanță, șirul sincronicitațiilor a continuat. Am avut un vis ce se repeta pentru a doua oară în două săptămâni.
Îmi făceam bagajele pentru că urma să prind un avion. Încercam să mă grăbesc și, pentru a doua oră, am pierdut avionul la mustața, pentru că nu fusesem în stare să-mi adun bagajele la timp sau să le las deoparte.
M-am trezit cu un gând clar. Atașamentele, de orice fel, ne fac să pierdem oportunități. O să dezvolt mai mult acest subiect altădată, acum doar îți subliniez ceea ce mi-a fost clar în momentul acela. Dușmanul binelui nu este răul, ci este “și mai binele”. De fapt, aș spune că este căutarea noastră de perfecțiune, stare spre care tindem, în realitate, făcând lucrurile, nu așteptând ca ele să fie așa cum visăm noi să fie din prima.
Atașamentul de o idee de care ne agățăm, de o persoană, de o situație, de un loc, ne împiedică de multe ori să vedem porțile care se deschid larg pentru noi.
După ce m-am trezit, mi-a fost greu să adorm la loc, așa că am început să răsfoiesc Facebook-ul. Am dat peste articolul unei doamne astrolog pe care o urmăresc, și care scria despre Luna nouă în Vărsător ce tocmai se petrecuse în seara respectivă. Mesajul era același – nevoia noastră de deschidere, faptul că atașamentele răpesc oportunități. Am zâmbit și am mulțumit pentru confirmări. Săptămâna aceasta a fost clar una cu lecții prețioase.
Acum, revin la subiectul pe care mi-am propus din decembrie să ți-l aduc și ție – cartile lui Steven Pressfield.
In trio-ul format de:
The war of art (Războiul artei – cred că se găsește și tradusă în română, nu sunt convinsă)
Do the work!
Turning pro,
el numește “Rezistență” (cu R mare 🙂 ) fuga noastră, în fel și chip, de a ne urma visul. Carțile pun pe tapet mecanismele prin care Rezistența ne sabotează, legătura ei cu egoul și modurile în care putem să ieșim câștigători din această bătălie. Fiind destul de multe ideile pe care vreau să ți le transmit, voi mai reveni cu încă un articol, continuare a acestuia, ca să îl încarc prea mult pe acesta.
Îți doresc să-ți fie cu folos și drag și bucurie, să îți faci planuri mărețe, în acord cu sufletul tău, și să le urmezi. Și să nu uiți, în nici o secundă, că frica, nevoia de a amâna, autosabotajul se găsesc la noi toți.
Inclusiv oamenii de succes despre care am scris în cartea “101 lecții de viață de la oameni de succes”  povestesc despre fricile lor, despre eșecuri, despre adevărate traume, dar și despre cum e suficient să avem un grăunte de curaj în plus față de câte frici avem. Atât este suficient, dacă acționăm.

💡 Ca un mic exercitiu, îți propun să te gândești la un vis al tau, care e important pentru tine, dar pe care l-ai tot amânat.

Care ar fi cel mai mic pas (și vorbesc foarte serios când spun cel mai mic pas) pe care îl poți face chiar AZI? Apoi, după ce acționezi, pune-ți întrebarea asta în fiecare zi și fă câte puțin în direcția visului tău, zilnic (asta este una dintre cheile succesului, în orice ne dorim să realizăm – perseverența, acțiunea zilnică). 💡
Revin cu ideile faine de la Steven Pressfield în câteva zile.
Te îmbrățișez cu drag, pe curând!
Cristina-Cojocariu- succes-autor-lectii

Written By
More from cristina.maria

Stii ce ma face sa fiu A NAIBII DE SLABA in fata provocarilor?

Stii senzatia aia de panica, neliniste si sentimentul ca porti toata greutatea...
Read More

3 Comments

Leave a Reply