E 8:54 a.m., iar eu deja am o ora si un pic de cand m-am aruncat in fata laptopului, cu ferestrele larg deschise si cu perdelele ferite – sa mai vad frunzele ruginii si verzi, cat inca mai sunt la locul lor.

N-am apucat sa imi fac cafeaua inca, si nici sa ma spal pe fata – chiar n-as vrea sa fuga ideile, cum mi s-a intamplat cu atatea alte ocazii…

Deja stiu ca cele care vin la mine imi seamana – nu au stare 😉

***

Acum doua seri, cand eram semi adormita, mi-a venit ideea sa iti povestesc despre alegerile (mele) irationale si felul in care mi-au schimbat viata intr-un chip de neimaginat pentru multi.

Cum am ajuns la subiectul asta?

Pai…am pornit de la prietenul Jupiter. 😉

Acel Jupiter – prietenul- planeta, supranumit in astrologie “planeta norocului” si “marele benefic”. Azi, 10.10.2017, trece din semnul Balantei in semnul Scorpionului, unde o sa stea pana in noiembrie 2018. Iar de intors unde e acum – peste 12 ani ne mai vedem in aceeasi formula. 😉

Frunzarind printre articolele de pe net, pe tema asta, a fost unul care a apasat butonul potrivit la momentul potrivit.

***

Autoarea povestea faptul ca, daca vrem sa ne dam seama cam cum ne va influenta anul asta, sa ne uitam la perioada octombrie 2005-noiembrie 2006 din viata noastra, si cam aia e energia.

Evident, cu updateuri de soft – lucrurile nu sunt identice, noi nu suntem identici – am evoluat. Dar aceea este zona de influenta.

Am mai intalnit informatia asta acum cateva saptamani, a trecut pe langa mine.

Acum a fost momentul sa o procesez, para-se – asta ca tot povesteam ca informatia o auzi cand esti pregatit pentru ea .

Si am inceput sa ma intreb? Ce s-a intamplat atunci in viata mea? Wooowww, ce an! 🙂

S-au intamplat atat de multe, si transformatoare!

Perioada octombrie 2005-noiembrie 2006 a fost perioada in care mi-am schimbat un job cu alt job – si asa am ajuns in imobiliare, domeniu in care am lucrat 11 ani.

A fost un an in care am participat la niste teste eliminatorii grele ca sa pot fi acceptata acolo – am fost cam 300 oameni la teste si seria de interviuri. Au fost mai mult de 6-7 interviuri, dupa testul de Engleza si Gmat, iar la final am fost angajate 2 persoane.

Am inceput lucrul – eu, pustoaica cu parul in 2 culori in perioada aia:

intr-un mediu cu dress code, cu cerinte enorme de la noi,
cu pregatiri intense – in anul acela si cei doi care au urmat, am facut unele dintre cele mai faine traininguri pe vanzari, branding, etc – cu traineri faini adusi din Canada si Statele Unite
cu teste din raportul de piata – si nu doar pe partea de rezidential, pe care lucram eu.

Era normal sa stiu cat e mp de teren in diferite zone, ce inseamna standardul de birouri de clasa A, ce trebuie sa respecte, care e piata de investitii in momentul ala, etc.

bonus – aveam intrebari la testele periodice inclusiv din stiri (daca iesi la o intalnire cu client important, sa ai subiecte de conversatie), cum o cheama pe fetita colegului x (ca o dovada ca poti socializa, pune intrebari si asculta oamenii).

In perioada aia am invatat si absorbit ca un burete tot ce puteam, si am avut multe luni in care, totusi, aproape seara de seara, ajungeam acasa plangand pentru ca mi se parea ca sunt extrem de proasta.

Avem senzatia frustranta si dureroasa ca, oricat invat, nu pot ajunge la nivelul la care sunt ceilalti..

Poate stii si tu senzatia aia in care oricat inveti si asimilezi, parca tot nu stii mai nimic din ceea ce ar trebui sa stii. Ai senzatia ca faci degeaba ce faci, ca nu zaresti nici un rezultat. Asa simteam eu.

Am inceput sa vand primele apartamente la Central Park – care era un complex de lux si foarte scump in Bucuresti.

Am inceput sa lucrez cu niste investitori din Grecia, cu care de-a lungul anilor am colaborat minunat.

Au fost perioade in care eu in primul rand nu credeam ca pot, dar trageam in continuare de mine.

Au fost, poate, perioade in care nici ceilalti nu credeau ca pot – si totusi rezultatele au fost cu mult peste tot ceea ce imi permisesem eu sa visez pana la cei 23 de ani ai mei.

Am realizat cu adevarat cat am invatat si ce valorosi au fost anii aia (ca si proces de invatare, financiar mi-am dat seama mult mai repede ), cat de binecuvantata am fost, abia peste 3 ani, cand jobul acolo s-a terminat, si am iesit “in piata”.

Abia atunci am avut cu adevarat satisfactia eforturilor din anii aia.

A fost anul in care am inceput sa conduc, dupa ce imi luasem permisul la 18 ani si nu pusesem nici varful talpii pe pedale, pentru ca eram terifiata de ideea ca as putea sa lovesc masina. 😛

A fost perioada cand mi-am ales prima masina.

Visam din facultate la un Rav 4 albastru..iar cand a fost sa il iau – pentru ca am ajuns sa mi-l permit, mi-am spus:

– “Nu, nu poti lua ca prima masina un Rav4, cand tu abia conduci de cateva luni. E pacat sa o zgarii si ciufulesti pe aia, ca sa inveti pe ea. O sa ti-l iei dupa ce inveti sa conduci – acum e vreme de invatat.”

Si asa a ajuns Opelica (Opel Corsa – in traducere pentru cei care nu sunt inca de-ai casei ) – printr-o decizie de amanare a satisfactiei imediate – sa ma plimbe de colo colo. 😛

In timp ce iti scriu, ma pufneste rasul.

Opelica nu era in plan – ci Toyota Aygo. Si tipul cu care ma vedeam pe vremea aia a insistat, dragul de el, cateva luni:

“Cojocariu, nu poti sa iti iei masina aia!”

“B, ba pot si o sa o iau!

“Cojocariu, e mica si urata!”

“B, mine imi place si o sa mi-o iau, ca e masina mea. Nu iti place, te plimbi cu masina ta!”

Din fericire, cu toata incapatanarea mea din vremea ceea, am mers pe Opel Corsa – si il / ma felicit.

Cum altfel ingramadeam eu in Aygo, pana la tavan, lucrurile, cand m-am mutat de la Bacau? :)))

Ceea ce stiu e urmatoare mea masina e Toyota – a carei culoare nu am ales-o inca 😛

Concluzia dupa retrospectiva anului:

a fost unul dintre cei mai grei ani ai mei, dar si in top 3- 5 ani in care am crescut (exponential, as spune)
m-am aruncat sau am fost aruncata in necunoscut, si a trebuit sa raman la suprafata si sa ajung la mal
am incercat lucruri noi, lucruri pe care nu am crezut vreodata ca o sa le pot face – si au iesit peste toate asteptarile mele
mi-am depasit enorm de multe limitari si frici
am prieteni faini veniti in viata mea in perioada aia, si care inca imi sunt alaturi (spun asta pentru ca am auzit multe persoane care nu cred ca la varsta adulta iti mai poti crea prietenii solide)

***

Ce m-a “lovit” saptamana trecuta, dupa recapitulare – mi-am dat seama ca, desi planeta nu a facut mutarea inca, eu am intrat in zona energiei ei – cea descrisa – de aproximativ o luna.

Cam de o luna, nu prea am nici sambata, nici duminica, nici zi, nici noapte – scriu, citesc, invat.

Am momente cand ma trezesc noaptea pentru ca imi vin idei. Incep sa scriu pe telefon, cu ochii pe jumatate inchisi.

Dimineata ma chinui sa descifrez si sa inteleg ce trebuia sa fie acolo in loc de tona de w-uri pe care le tastez mai mult adormita decat treaza.:P

Si, pe langa faptul ca invat incontinuu, si imi place atat de tare ca nu ma pot opri – vine paradoxul.

Am senzatia ca nu stiu nici pe departe cat as vrea sa stiu, ca sunt multe lucruri invatate si traite – dar simt imensitatea celor pe care nu le-am cuprins inca.

Incerc sa nu ma uit la nici un rezultat, de nici un fel, si sa fac lucrurile punand ce am eu mai bun, energia mea si entuziasmul si pasiunea si anii de cautari.

Inca nu am ajuns la stadiul de bocit in fiecare seara, slava Domnului – si sper sa il sar de data asta , dar am sentimentul din ce in ce mai puternic ca sunt pe marginea prapastiei.

Iar de aici, ACUM, nu exista alta varianta decat sa ma arunc catre necunoscut, ca sa imi capat aripile deja pregatite, care ma asteapta. 😉

Am o lista cu fricile mele – cu acele lucruri de care fug – si stiu ca fix pe alea le voi face, curand, sa nu mai fie ele limitele mele.

Pentru ca abia cand le las sa plece, primesc piesele sa construiesc mai departe.

***

Cum ti-am mai povestit in alte ocazii, pe langa latura mea rationala si calculata, am bunul obicei de a asculta si urma ceea ce simt in multe cazuri.

Multe dintre deciziile mele – in special cele care au fost “schimbatoare de directie” – au fost pe cat de irationale in ochii celorlalti (si ai mei, pe moment), pe atat de profund transformatoare, in zone in care nici nu visam.

Una dintre ele a fost cea care mi-a salvat viata.

***

Noiembrie 2012. Clinica de dermatologie, Pipera, Bucuresti.

“Sunteti sigura ca doriti sa scoateti alunita de la spranceana? Nu e nevoie, sa stiti.”

“Da, stiu – dar chiar vreau sa imi pot face tatuajul. In cat timp spuneti ca se vindeca?”

La insistentele mele, si dupa ce discutasem in prealabil, cu o luna inainte, urc pe masa de operatie.

“Nu o sa doara, va facem anestezii locale pentru fiecare dintre cele 4 alunite pe care vreti sa le scoateti. In maxim o ora plecati linistita spre casa. Si nu o sa va ramana nici cicatrici foarte vizibile.”

Zis si facut. Pornind de la ideea minunat de superficiala de a imi tatua sprancenele ;), am stat cuminte – sa imi poata exciza alunita de la spranceana, o alunita mica de langa genunchi – pe care imi recomandase medicul sa o scot, si inca doua pe care am insistat eu ca e mai comod sa le las sa plece.

Una era asezata pe linia sutienului, si nu era deloc prietena cu sarmele, iar cealalta pe coapsa, si era vesnic harjaita cu pantaloni, fuste, etc. Asa ca… “mi-a parut bine, e timpul sa ne despartim”.

Dupa o luna, vine rezultatul – asa cum iti povesteam AICI.

Surpriza a fost ca melanomul nu era localizat pe alunita pe care mi-a recomandat medicul sa o scot, ci pe cea de pe coapsa.

Si la fel de surprinzator – la prima vedere nu prezenta probleme, era o alunita normala, cu singura exceptie ca, cu cativa ani in urma, facuse o perioada coaja (de la toate hainele cu care nu era in relatii bune ).

Medicii au fost socati – era un caz atipic de melanom, si cu o rata anormal de mare de inmultire a celulelor.

Morala – o decizie major de superficiala, si fara pic de logica pentru oricine (eu fiind inclusa in acest oricine) – mi-a salvat viata.

De fapt, eu mereu spun ca a fost ingerasul meu pazitor, extrem de activ .

Va povestesc alta data si despre asta 😉

***

M-am intins tare tare la povesti iar 😉

Si mai am…saptamana asta revin cu partea a doua.

Atunci o sa iti povestesc cum am ajuns sa ma mut la Bacau – oras in care nu cunoasteam pe nimeni, si pe care doar il tranzitam in drum spre Gura Humorului.

Iar decizia am luat-o de miercuri pana duminica.

Bonus, dupa un an si un pic, a fost extrem de amuzant sa ii auzi pe cei care cu ceva vreme inainte imi spuneau ca sunt si am fost nebuna, ca ma felicita si “nu le vine sa creada cat de inteleapta am fost”. 😛

***

Si, cel mai important, o sa iti povestesc cum ma conectez eu la busola mea interioara.

Cum am invatat sa ascult ce simt, si sa iau deciziile in functie de ce simt EU, nu de ce asteapta lumea de la mine.

***

Lasa-mi un comentariu sau mesaj si spune-mi cum ti s-a parut povestea.