Pixul albastru nu se mişcă în mâna mea, foaia cu linii orizontale, ca la şcoală, este încă goală, observ flipchartul cu omuleţi coloraţi, oamenii care scriu, concentraţi şi gânditori, aşternând rânduri pe hârtie, mai încet sau mai grăbit. De afară, vuietul străzii pătrunde în încăperea cu o stare de linişte atipică unui centru de oraş agitat şi aglomerat.

10 obiective…atâtea ar trebui să scriu…sau „pentru cine nu are 10, poate să scrie 20”, după cum ne spune Alexandru, motivându-ne să cotrobăim în interiorul nostru.„De unde Dumnezeu să scot atâtea, că am deja de vreau, iar alea pe care nu le-am atins încă, sunt în mare parte deja puse pe hârtie, calculate şi întoarse pe toate părţile ”, mă gândesc eu.

Încep să adaug – obiective şi „mai-puţin-obiective-şi-mai-mult-dorinţe”. Ajung la 19,  nu-i chip să iasă 20.

La modulul de weekendul acesta al cursului de coaching lucrăm pe obiectivul numărul 1. Al meu? Să fac să funcţioneze o relaţie – misiune complicată, dat fiind că în general, într-o relaţie  să zicem normală – în care nu îl sechestrezi pe celălalt, deciziile depind de doi .

Am povestit despre obiectivul meu în 2 exerciţii, cu două persoane diferite – şi relatările mele au fost diferite, completând piesele lipsă şi aducându-mi mie, în primul rând, clarificări. Până aici, totul ok – ştiu ce vreau, ştiu care mi-e direcţia, ştiu ce depinde şi nu depinde de mine, ştiu (măcar la nivel teoretic) unde am procedat corect, şi ce aş schimba. Dar simţeam în continuare că nu îmi dau răspunsurile reale  – la nişte întrebări pe care nu mi le puneam, de fapt.

Una dintre părţile noastre amuzante, de omuleţi sinceri mai ales cu noi , este că de cele mai multe ori, într-o situaţie neclară, refuzăm să ne întrebăm ce ar trebui să ne întrebăm – fix de frică de a nu ne da răspunsuri. „Nu ştiu, chiar nu ştiu” – păi nu-i asta mereu şi infinit mai uşor decât „ştiu, dar la naiba, chiar nu-s pregătit să-mi asum ceea ce ştiu că ştiu şi zace la păstrare în interiorul meu”?

Şi, cum în ultimele luni am fost pregătită să ştiu tot ce nu ştiu, şi că vreau şi să nu, mi-am făcut o listuța, tema pentru acasă.
Apoi, în timpul unei meditații, evident fără legătură aparentă cu subiectul – mă pocneşte.Rolurile, mama lor de roluri!

Ce roluri? Chestiile alea faine cu care ne îmbrăcăm în fiecare zi: sunt fiica lui x, soţia – iubita – etc lui y, mama lui z, sunt o femeie stăpână pe sine, sunt un bărbat înţelegător, sunt un om altruist, sunt …orice, atâta timp cât e pozitiv, care ne convine şi validează, că doar n-oi recunoaşte că nu-s.

Păi dacă eu sunt aia spirituală, bineînţeles că el e ăla pragmatic, că trebuie să fie cineva, dacă eu sunt aia care are „agenda” cu reţete şi sfaturi, la orice problema emoţională (evindent, nu doar…că am şi la restul  ) – şi evident el e drăguţ / are nevoie de ceea ce ofer eu.

Ce am omis eu, în povestea asta, a fost alt „aha – moment” recent – suntem TOTUL .

Ce ştim toţi e că tendinţa noastră e către echilibru, spre care tot tânjim, chiar dacă în timp am învăţat să trăim în extreme şi polarităţi. Sunt bun ca să nu fiu rău, sunt altruist ca să nu fiu egoist, sunt deştept că altfel aş fi prost…şi ce mai vrei tu să adaugi. Cum să recunosc că, în funcţie de situaţie, de fapt, sunt şi şi?

 Dar la nivel de echilibrare, Universul are mecanismul lui propriu – reglează şi balansează orice interacţiune umană – pentru a o aduce la nivelul de mijloc. Totdeauna, când unul da mai mult, celălalt automat dă mai puţin, ca să menţină balanţă echilibrată. Noi îi forţăm pe oameni, prin ceea ce facem sau nu facem, să facă la rândul lor sau să nu facă.

Şi m-am gândit – dacă eu am vrut să fiu aia spirituală, l-am împins pe el în rolul pragmaticului, ca să echilibreze. M-am erijat în „terapeutul” lui, obligându-l pe el să fie „client”, ca şi cum ar fi ceva de vindecat la el, dar nu şi la mine.

Similar funcţionează cu copilul – îi cer să fie ascultător, şi îşi manifestă mai puţin entuziasmul şi creativitatea, colegii de muncă – fac eu treaba, că eu ştiu mai bine, şi mă plâng ulterior că x nu îşi face treaba lui (după ce evident eu am făcut-o în locul lui până atunci), proporţiile schimbate de masculin şi feminin în relaţii (ea prea masculină, el prea feminin), şi orice situaţie în care avem aşteptări.

Separat, putem vorbi de acele situaţii în care n-ai aşteptări mai mult sau mai puţin clar determinate (cum cel mai probabil erau cele de mai sus)  – îi dai voie cuiva în trafic să treacă în faţă ta ( a primit darul), sunt şanse mari să se simtă motivat să facă un lucru bun la rândul lui pentru altcineva (dă mai departe). E un soi de „pay it forward” – care ajunge tot la echilibrare.

Esenţă e mereu aceeaşi – totul se echilibrează, fie că participăm sau nu la asta. Şi cu cât suntem mai contra curentului, cu atât şansele noastre să ne simţim nefericiţi, nemulţumiţi şi alte ne-uri cresc.
Prin neacceptarea mea că eu sunt tot, şi celălalt e tot, îi reduc celuilalt în raport cu mine posibilitatea de a fi ORICE şi ORICINE alege să fie.

Noi suntem energie, iar energia e mişcare. Orice „agăţare” a noastră de un rol – oricare ar fi el, vine cu „ciufuleli” în ceea ce vrem noi să fie planul nostru de viaţă.

***
Rolurile în care ne blocăm cel mai des ne arată unde e lecţia pe care o avem de învăţat. Cum fac asta? Provoc rolul și “îl iau la întrebari” .

Aşadar, mă întreb:

 Ce relaţii nu simt  că sunt echilibrate în viaţă mea acum?

–    Ce roluri îmi asum eu în fiecare dintre aceste relaţii (un rol sau mai multe)?
–    În ce fel simt că îl completez pe celălalt sau el mă completează pe mine?
–    Pe o scară de la 1 la 10, în ce măsură eu manifest doar „altruism” ? Sau  orice altă calitate aduc în relaţie?

Până la urmă, important în viaţă asta nu e să nu greşim, cum am fost învăţaţi să credem – ci să trăim conştient. Să fim atenţi la noi, la evenimentele din jurul nostru şi mai ales conectaţi la ce simţim legat de ele – asta ne ajută să scurtăm consistent traseul de tipul „am o viaţă atâââttt de grea”.

Cu drag,

Cristina

PS: dacă simţi că ar mai fi cuiva de folos informaţia, nu te sfii să  dai mai departe, că tot vorbeam de „pay it forward”