În ultimii ani mi-am creat convingerea că, dacă eşti destul de atent la ce te înconjoară, ai de învăţat din orice şi de la oricine ceva.
Azi mă sună mami, să îmi povestească ultimele isprăvi ale copiilor. Copiii sunt, după caz – una dintre cele 2 mâţe – Prinţi şi Blondi, Teddy – căţelul zburător (nu aleargă sau merge normal mai niciodată, ci are un sistem special şi foarte personal de deplasare – similar săritului pe arcuri sau plonjatului, în funcţie de cum se arată situaţia, şi ce e la orizont de prins), şi 2 generaţii de pui de găină.
Recent, mami a devenit bunică/ străbunică sau ce-o fi – Prinţi are 3 ghemotoci mici şi pufoşi, cafea cu lapte şi un pic de ciocolată – ca ea (cea mai timidă minune din poza de mai sus), dolofani şi proaspăt sosiţi la noi (de vreo săptămână) .
Prinţi şi-a dorit în prim stadiu ca maternitate să-i fie căsuţa mamaiei. N-a fost chip, evident – salonul de naşteri a fost în şură 
.
“Prind uşa deschisă – îi car eu sub pat, acolo sigur nu îi vede nimeni.”
Nici aici n-au mers tratativele – copiii au ajuns într-o cutie, pe prispă, de unde mama–pisică i-a mutat din nou:
“O sacoşă de Carrefour pare hotelul potrivit pentru o noapte”, îşi spuse ea, “iar mâine găsesc altă soluţie.” Cu siguranţă Prinţi e nelămurită – doar ea în casa aia a crescut, într-o cutie, în tindă, după ce mama-lor-pisica a încercat să îi ascundă sub măsuţa de la televizor, şi nu au fost primiţi. Pe principiul sănătos: “Dacă eu am crescut aici, copiii mei trebuie să trăiască în aceeaşi casă…”
Cum fiecare zi vine cu idei şi strategii noi – inclusiv în lumea pisicească, iar liniştea când ai pisici (sau copii), înseamnă că se întâmplă ceva suspect, ieri mama o vede pe Prinţi plimbând din nou copiii.
“Unde îi mai duce de data asta?”
Până să se lămurească, o întreabă pe mamaia, care era la soare, în curte: “Uşa căsuței e deschisă? Da, la tindă.” – răspunde mamaia.
Până să ajungă mami acolo, Prinţi era instalată, cu copii cu tot, în penthouse. Cum care penthouse? Pe şifonierul bunicii, unde e loc berechet, cu vedere panoramică asupra tinzii.
Operaţiunea “mutat pisicii 5.0” înapoi la hotel (în sacoşă, pe prispă, adică) a reînceput – doar doi erau, al treilea dispărut. Caută-l prin tindă – nu-i. Pe seară, lovit de foame – a fost recuperat şi copilul numerul trei, de pe marginea şifonierului, în timp ce plângea pentru porţia lui de mâncare şi căldură pisicească.
Morală: când vrei ceva, cauţi în fiecare zi STRATEGII, nu scuze. Cine sunt oamenii să îţi spună ţie ce poţi şi ce nu poţi să faci? (chiar şi atunci când eşti “doar” o pisică)
PS: perseverenţă dă roade, e şi mâine o zi – mai învăţ ceva de la copiii casei. 
Eu am certitudinea că se vor instala treptat, cât de curând – doar mamaia nu ştie încă 
