Când am ajuns noi oamenii mari, mici?

Timp estimat citire: 2 minute

 La masa de alături, e veselie maximă – râsete, chicoteli. După zâmbetele uriaşe, după ochii care sclipesc, după felul în care povestesc, n-ai zice că se ştiu de mai puţin de 5 minute.

Am ajuns la masă acum vreo ora, şi Radu a fost foarte sociabil cu noi, aparent nearătând interes pentru vecinii care se găseau la masa de alături.

Nu ne-am văzut de mult, şi cum avem o slăbiciune unul pentru celălalt de ceva ani, suntem concentraţi – el să îmi explice jocul lui (cel sângeros, la care eu nu mă pot uita), iar eu să descopăr. Face prima concesie pentru mine – semn că înca mă place  – şi îmi arată alt joc –  nesângeros, de data asta, cu maşini şi curse.

După ce mâncăm, la sugestiile noastre strecurate sub formă de joc, decide că ar fi interesant să socializeze şi cu cei de la masa de alături  – că tot erau cam de aceeaşi vârstă cu el.

Noi, evident curioşi, tragem cu urechea…”Cum te cheamă?” „Câţi ani ai?”. După mai puţin de 2 minute, apare încă un băieţel la masa de alături. Mod de prezentare inedit – cei de la masă către noul sosit : “Uite, avem un nou prieten!”, introducandu-l pe Radu “cu acte în regulă” in gașca lor.

Am fost frapată şi impresionată, din nou, de naturaleţea cu care copiii îşi dau voie să descopere,  să caute noi experienţe şi noi prieteni, fără să îşi pună neapărat problema de “nepotrivirile de caracter”. La vârste gen 6 ani, cu mai multă înţelepciune decât noi „ăştia mari”, îşi dau voie să vadă ce au în comun, mai mult decât ce i-ar despărţi.

Noi oamenii “mari” avem aşa un talent să complicăm lucrurile, şi nu puţini ajung în situaţia, din atâta “ales şi cules”, să nu aibă nici măcar un prieten în viată asta. Cineva pe care să îl simtă aproape, nu doar cineva care să fie acolo din complezenţă, sau pentru ieşit la cafele si băute.

Pentru că prietenii îi primim nu cu inima deschisă, ci cu lista de aşteptări pregătită pentru ei: aş vrea să îmi răspunzi la telefon când am eu chef şi nevoie- indiferent ce simţi tu, aş vrea să îmi acorzi timp şi atenţie – din nou indiferent de ce simţi tu, aş vrea să ….etc

Una dintre convingerile mele este că, atunci când adulţii interacţionează cu bebeluşi sau copii care nu se exprimă încă ” pe limba noastră”, presupunem că el – copilul, nu se descurcă să comunice. De fapt, e la fel de probabil că bebele să gândească: “Vai, adulţii ăştia nu pricep nimic…i-am spus de 3 ori că mi-e foame şi tot insistă să îmi schimbe scutecele…”

Dacă de fapt, prin intensitatea trăirilor lor, ei sunt oamenii “mari” şi noi, adulţii –  ” oamenii mici”?

Dacă noi de fapt, nu creştem, ci ne micim prin deconectarea de la NOI şi de la Sursă?

TU cand ai socializat ultima dată cu deschisă ?

Cu drag,

Cristina

 

PS: un share este foarte apreciat, dacă ți-a plăcut articolul

Facebook Comments

Written By
More from Cristina.Maria

Atat de simplu am ucis iubirea?!

Timp estimat citire: 4 minuteBine te-am regasit..dupa o pauza consistenta, traita in...
Read More

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Timp estimat citire: 2 minute La masa de alături, e veselie maximă – râsete, chicoteli. După zâmbetele uriaşe, după ochii care sclipesc, după felul în care povestesc, n-ai zice că se ştiu de mai puţin de 5 minute. Am ajuns la masă acum vreo ora, şi Radu a fost foarte sociabil cu noi, aparent nearătând interes pentru vecinii care se găseau la masa de alături. Nu ne-am văzut de mult, şi cum avem o slăbiciune unul pentru celălalt de ceva ani, suntem concentraţi – el să îmi explice jocul lui (cel sângeros, la care eu nu mă pot uita), iar eu să descopăr. Face prima..." />