„Toți în unu” – când semnele îți arată direcția

Cântăreața se luminează la față de la primele sunete. Se vede că îi e drag tare ce face. Lânga ea, o fetiță de vreo 6 ani care ia lecții de canto, o urmează cu o voce de înger. Puțin emoționată la început, simți cum se transformă când intră în rolul ei preferat: vocea îi e puternică, pătrunzătoare, o vezi usor cât este de „in”… Termină cântecul, dar nu vrea să plece de pe scenă până nu ne mai încântă cu încă unul.

Printre ascultători, un domn trecut de 70 de ani, îmbrăcat în costum popular și mândru tare, își ține protector soția de umeri și din când in când se uită către ea, parcă să se asigure că e bine. Picturile lui sunt și ele expuse azi.

Privesc tablourile pe sticlă și cele în tempera și cele în creion, carul aparent neșlefuit și totuși delicat din lemn natur, nelăcuit, cu aspectul lui simplu și rustic, cele trei rochii unicat superbe. Rămân cu ochii pe cea cu chakre – albă, centrii pictați în culori vii, flori cu petale care se deschid cu iubire către cine vrea să vadă. E fabuloasă, dar din păcate eu (încă) nu pot purta rochii atât de scurte…

Prietena mea e entuziasmată și emoționată  – picturile elevilor ei sunt arătate lumii și hainele la care a visat ani de zile au prins viață.

***

Sunt diferiți – vârstă, ocupație, cu siguranța și istoria din spate – dar ce găsesc la toți este iubirea pentru ce fac. Și asta le da viață, îi transformă din niște oameni normali în niște „supraoameni”. Emană prin toți porii dăruire și drag, pasiune către drumul lor.

***

Lângă mine, o doamnă povestește cu un domn – surprind un fragment: „Atunci când îți place ce faci, nici nu mai simți că muncești.” Zâmbesc, gândindu-mă la dilemele mele din ultimele zile.

Ridic ochii către tavanul înalt, cu modele princiare, spre candelabrul lung și greu, care aruncă sclipiri la întâlnirea cu lumina, și mă gândesc câtă istorie e acolo. Câți oameni cu direcție și daruire s-au sfătuit acolo, ma gândesc la Cuza și ai lui, la tot ce au putut realiza. Mereu m-am întrebat cum e dupa pereții ăștia. Coloanele albe, istoria din spate, câte mistere, și ce energie trebuie să conțina… și pisica albastră din fată chiar e un contrast.

Calc pe covorul roșu de pe scări și simt cum tălpile mele se scufundă plăcut – oare așa s-ar simți și norii? Vernisajul s-a încheiat, iar eu cobor treptele din sala de la Muzeul Unirii, ridic ochii, în fața mea e un vitraliu – „Toți în unu” – ceea ce pentru mine se traduce în „Totul în unul” – în noi e deja tot.

„Ce alte semne și încurajari mai vrei, zău?” mă întreb chicotind.

Ani de zile mi-am dorit să scriu, să pot pune pe hârtie ce povestesc cu drag celor ce mă cunosc. Și tot de ani de zile, nu mi-am dat voie. Am început în 2013 să fac asta și m-am oprit. Nu pentru că nu aveam subiecte, că pe alea nu le epuizez niciodată, doar sunt omul cu un milion de gânduri pe secundă, dupa cum spun prietenele mele :). M-am oprit pentru că trăiam cu teama că nu sunt suficient de bună (cine-o ști ce înseamnă acest „suficient de…”), pentru că încă nu îmi dădeam libertatea să fiu atât de autentică pe cât simțeam că ar trebui să fiu, pentru că nu eram pregatită să îmi asum tot ceea ce sunt și nu sunt, tot ceea ce am crescut în mine – și lumina și umbra. A fost nevoie de câțiva ani să mă (mai) descopăr și să fiu pregătită să îmi asum tot – faptul că totul e în mine, așa cum totul e în noi, că suntem unici și mișto toți, exact așa cum ne e esența și trăirea.

***

Dar în final mi-am dat seama ce vreau. Iubesc oamenii și vreau să îi descopăr –  primesc prin ei și dau înapoi către ei. Și vreau să fac asta în cea mai mare parte a timpului meu. Aleg să trăiesc și eu, ca ei, o viață de „vreau” nu o viață de „trebuie”. Vreau sa fiu și eu un supraom, ca cei despre care v-am povestit – dar in felul meu ;).

Să avem zile cu inspirație! 🙂

Cu drag,

Cristina