Cum faci să nu te enervezi într-o discuție în contradictoriu, mai ales când știi că ai dreptate

Bună,

Am revenit… pe cât de repede am reuşit, cu o poveste „proaspătă”. Mutatul meu, care a durat mai bine de o lună (şi nu-i gata încă pe deplin), n-a fost de ajuns să mă ţină departe, doar m-a încetinit… Prea apar poveştile, ca ciupercile…după ploaie .

Andreea, prietena mea, mă sună azi insistent. O dată, de două…dar şi a treia? Mă gândesc „Sigur arde”..

E la birou, şi tocmai a avut o discuţie aprinsă cu şeful. Avea de terminat un raport până luni, l-a finalizat azi până la prânz, şi era foarte fericită. Îl trimite, primeşte mail înapoi – „nu e complet”.

„Cum naiba nu e complet, când muncesc de 2 săptămâni la el? Şi ştiu sigur că l-am făcut complet şi corect.”

Furioasă şi revoltată, e puţin spus – aşa era Andreea a mea.

„Păi mergi şi întreabă ce şi cum – e bine să ştii ce aştepta de la raportul ăla”.

„Păi eu ştiu cel mai bine cum trebuie făcut, el nici măcar nu ştie detaliile, şi ce ar trebui să cuprindă..”

Trece jumătate de oră, mă sună din nou Andreea – mai liniştită, dar simt o notă de iritare în voce…

„Nu era complet – că nu aveam datele de la financiar actualizate – nu mi le trimiseseră…O să îl completeze ei, că asta trebuiau să facă de la bun început…Nu-mi vine să cred cât de tare m-am enervat, şi cât m-am consumat. Şi am obosit să fac mereu asta…cum mă’sa mă opresc? Că altfel nervii mei ajung în pioneze şi eu pe cale sigură către Bălăceanca…”

Mi-am dat seama ascultând-o pe ea că în ultimele 2 săptămâni, patru persoane m-au întrebat acelaşi lucru – cum faci să nu te enervezi într-o discuţie în contradictoriu, mai ales când ştii că ai dreptate şi că ai făcut tot ce depindea de tine?

Discuţiile în contradictoriu – cele care ajung la nervii noştri – sunt cele care nu sunt purtate în termeni foarte prietenoşi. Fie că ai dreptate sau nu, fie că şeful / soţul / prietenii / soacra au sau nu – e zona delicată de explorat oricum.

Sunt lucruri pe care noi, oamenii, le avem în comun. Unul este faptul că vrem să fim iubiţi şi acceptaţi de cei din jurul nostru, este parte din natura noastră umană . Când celălalt ne respinge părerea – pe care noi o vedem că fiind egală cu identitatea noastră, ne simţim profund respinşi, şi simţim nevoia să reacţionăm imediat.

Cum faci, totuşi, să nu dai frâu liber impulsului?

___

Programe active – ONLINE

___

1. Porneşti de la prezumţia de „nevinovăţie” a celuilalt.

E esenţial să porneşti de la premisa că omul care “ţi-a servit mingea la fileu” nu are ceva împotriva ta, şi el „apără” ceva – părerea lui. Cu siguranţă, consideră că are dreptate, şi vrea să te convingă şi pe tine de acest aspect (cum şi tu încerci să îl lămureşti că tu ai dreptate).

Aşadar, rămâi calm, oricât de greu pare la prima vedere.

Pune-te în papucii celuilalt – vrei să înţelegi care e nevoia lui, şi să ajungeţi la o concluzie comună.

Dacă doar reuşeşti să îi arăţi că ai dreptate, să ştii că nu ai câştigat mare lucru. Ai câştigat o bătălie, dar războiul cel mai probabil l-ai pierdut. Nimănui nu îi place să i se dovedească cum a greşit.

2. Încerci să “faci lumină“.

Cere clarificări fără să fii agresiv sau să îl forţezi pe celălalt să se justifice. Vrei doar să îl înţelegi mai bine!

„Eu am înţeles asta – asta ai vrut să spui?”

Acceptă faptul că părerile sunt diferite, pentru că omul de lângă ţine a trecut prin experienţe diferite – şi implicit nu are cum să vadă lucrurile prin ochelarii tăi.

Asigura–te pe tine şi asigura-l pe celălalt că vrei să găseşti o soluţie care să împace şi capra şi varza, în cel mai bun mod posibil. Şi ai face bine să fii sincer, altfel se simte..

3. Indiferent de concluzii, nu te ataşa de păreri – ele oricum vin şi pleacă.

Gândeşte–te un pic la tine – cel de azi şi cel de acum un an.

Cel mai probabil te–ai schimbat, ai evoluat. Ce credeai ieri, poate azi nu mai crezi. Şi e valabil și cu ce urmează – ceea ce azi pare literă de lege, mâine va fi doar ceva din trecut.

Separă părerea de tine – părerea e doar o părere, o parte minusculă din ceea ce eşti şi manifeşti tu azi, iar mâine e posibil sa nici nu mai fie aici.

Ca un mic rezumat al poveştii, ceea ce e esenţial să facem e să comunicăm – cu drag şi deschidere să înţelegem, nu să răspundem. Şi comunicarea începe cu o întrebare…şi încă o întrebare. Dacă doar presupunem, ne trezim din lac în puţ, când de fapt noi vrem armonie.

Şi apropo de presupuneri, revin zilele astea să îţi împărtăşesc ce am învăţat despre „cititul gândurilor” – cum ne încurcă faptul că presupunem că am înţeles ce vrea/ gândeşte celălalt, sau aşteptăm ca celălalt să ŞTIE că asta aşteptăm noi. E faină treabă şi asta, şi e un subiect pe care l-au tot deschis cei din jurul meu – semn că trebuie să ajungă pe hârtie 😉